De ce respir scurt când sunt grăbit?

Senzația

Să zicem că aerul pare să se oprească undeva la jumătatea pieptului, ca și cum plămânii s-ar fi micșorat. Ești în întârziere, scrii un mesaj din mers și numeri stațiile până la birou. Inspiri scurt, sus, iar inspirul următor vine înainte să se fi terminat expirul. Din când în când îți vine să tragi aer adânc, cu un oftat mare care parcă tot nu ajunge. Abia când te așezi îți dai seama că ai respirat așa de la ușa casei.

De ce respir scurt când sunt stresat sau grăbit?

Grăbit, corpul se pregătește de efort, iar respirația face parte din pregătire. Adrenalina grăbește inima și respirația [9], iar studiile pe sarcini mentale grele arată respirație mai rapidă și mai mult aer mișcat pe minut [1]. Uneori corpul elimină astfel prea mult dioxid de carbon, iar asta, paradoxal, dă senzația că aerul nu-ți ajunge [10]. Respirația scurtă e mintea grăbită, scrisă în piept.

Ce se întâmplă acolo

Respiri de cele mai multe ori fără să te gândești. Un adult în repaus face între 12 și 18 respirații pe minut, după Cleveland Clinic [3]. Ritmul îl țin câteva grupuri de neuroni din trunchiul cerebral, partea creierului care face legătura cu măduva spinării [4]. Ei primesc informații de la senzori aflați lângă trunchiul cerebral și în vasele mari de sânge, iar în condiții obișnuite principalul lucru după care se orientează e cantitatea de dioxid de carbon din sânge [4]. Când dioxidul de carbon crește, respiri mai repede; când scade, respirația se rărește.

Mușchiul principal al inspirului e diafragma [5], o cupolă de mușchi întinsă sub plămâni. La inspir se contractă, se aplatizează și coboară spre burtă, iar pieptul se lărgește și trage aerul înăuntru; la expir se relaxează și urcă la loc [6]. Mușchii gâtului pot da și ei o mână de ajutor, dar contribuția lor e limitată [5]. Medicii notează că folosirea lor intensă în repaus poate fi semn de boală, ca într-o criză de astm [5].

Grăbit, ritmul se schimbă. O sinteză din 2016, semnată de Mariel Grassmann și colegii ei, a adunat studiile care au urmărit respirația oamenilor în timp ce rezolvau sarcini mentale grele. Momentele solicitante au venit cu respirație mai rapidă și cu mai mult aer mișcat pe minut, iar mărimea fiecărei respirații a rămas destul de stabilă [1]. Autorii au găsit și semne că oamenii respiră peste nevoile corpului, cu mai puțin dioxid de carbon în aerul expirat, și cer studii care să confirme asta [1].

Oftatul are și el locul lui. Într-un studiu publicat în 2011, Elke Vlemincx și colegii ei au măsurat respirația oamenilor în repaus, în timpul unui calcul mental stresant, în timpul unei sarcini de atenție fără stres și în pauzele dintre ele. Oftaturile s-au înmulțit în timpul calculului și în pauza de după sarcina de atenție [2]. Oftatul care te prinde în grabă, sau imediat după, apare și în laborator.

Când respiri mai mult decât ai nevoie, dioxidul de carbon din sânge scade. Medicii numesc asta hiperventilație: respirație rapidă și adâncă, peste nevoile corpului. Biblioteca Națională de Medicină a SUA (MedlinePlus) notează că omul observă rar respirația în sine și mai ales urmările ei: amețeală, senzația că nu-și poate trage aerul, inima grăbită, furnicături în mâini sau în jurul gurii [10]. Printre cauze trece neliniștea și stresul, alături de multe probleme medicale, de la infecții la boli de inimă [10]. Pe românește: uneori aerul pare puțin tocmai pentru că a fost prea mult.

Cum se leagă cu restul

Pe stratul respirației se vede ritmul: mai des, urcat în piept, cu oftaturi. Pe stratul corpului se vede pregătirea: o zonă din creier numită amigdală percepe o presiune, sistemul nervos simpatic pornește, iar adrenalina grăbește inima și respirația [9]. Totul merge atât de repede încât oamenii nu-și dau seama [9]. De aceea respirația scurtă se observă de obicei târziu, când te-ai așezat.

Stratul minții e cel care pornește graba. Fiziologii Ikuo Homma și Yuri Masaoka arată că respirația e condusă din trunchiul cerebral pentru nevoile corpului, dar rezultatul final depinde de dialogul cu zonele emoției și cu scoarța creierului; respirația se schimbă cu neliniștea, frica, tristețea, bucuria [7]. La șoareci, o echipă condusă de Kevin Yackle a găsit în 2017 un grup mic de neuroni din centrul respirației care leagă ritmul respirației de nivelul de agitație. Când cercetătorii i-au oprit, respirația a mers mai departe, iar șoarecii au petrecut mai mult timp calmi [8]. Neuronii aceștia trimit semnale spre o zonă legată de atenție, de vigilență și de panică [8]. E un studiu pe animale, care arată totuși cât de strâns stau legate cele două fire.

Mintea care aleargă și respirația care aleargă se întâlnesc des. Planșa despre gândurile care nu se mai opresc arată partea minții, iar cea despre tremurul din piept arată cum inima se grăbește odată cu aerul.

Medicii au și un nume pentru respirația care rămâne în partea de sus a pieptului mult timp: respirație cu dominanță toracică, unul dintre tiparele de respirație disfuncțională descrise în 2016 de o echipă de medici, alături de oftaturile frecvente [11]. Tiparele acestea țin de om și se evaluează la medic; harta ta arată doar unde și când apar.

Respirația lentă e studiată separat. O sinteză din 2018 a lui Andrea Zaccaro și a colegilor săi a selectat 15 studii din 2.461 de rezumate, pe oameni sănătoși, cu respirație sub zece respirații pe minut, și a găsit legături cu mai multă relaxare și mai puțină agitație [12]. Practica aceasta are drumul ei, cu ghidaj; aici rămâne doar observarea.

Ce poți face azi

Un pas de observare, câteva minute în total, împărțite pe toată ziua.

De trei ori azi, când te prinzi în grabă, te oprești 30 de secunde. Poate fi la semafor, în lift, între două mesaje. Respirația rămâne cum e; doar te uiți la ea.

Observă trei lucruri. Unde se mișcă aerul: sus, în piept, sau coborât spre burtă. Dacă umerii urcă la fiecare inspir. Și dacă ți-ai ținut respirația fără să-ți dai seama, cum se întâmplă des când scrii repede sau când asculți ceva încordat.

Seara, cinci minute, scrie pe o foaie cele trei momente: ora, ce făceai și ce ai văzut. Atât. După câteva zile se vede pe harta ta când urcă aerul în piept: în trafic, la ședințe, la telefon cu cineva anume. Uneori simpla observare schimbă ceva în respirație; dacă nu, ai oricum harta.

Când e de mers la cineva

Lipsa de aer e semn medical și merge la medic. Suni la 112 dacă respiri foarte greu, nu poți termina o propoziție, ai o strânsoare sau o greutate în piept, durere care urcă în brațe, spate, gât sau maxilar, buzele sau pielea devin vinete sau cenușii ori apare o confuzie bruscă [13]. Mergi la medicul de familie dacă lipsa de aer se agravează la activitățile obișnuite sau când stai întins, dacă ai gleznele umflate sau dacă tușești de trei săptămâni ori mai mult [13]. Respirația foarte rapidă apărută pentru prima dată se verifică imediat [10].

Când respirația scurtă vine brusc, cu o frică foarte mare și cu inima grăbită, medicii vorbesc de un atac de panică, pe care NHS îl pune printre cauzele obișnuite ale lipsei de aer [13]; tocmai pentru că seamănă cu o problemă de inimă sau de plămâni, se lămurește la medic.

Când senzația asta ține de săptămâni și îți mută ziua din loc, harta se citește împreună cu un om: medicul de familie sau un psihoterapeut; planșa rămâne a ta și după.