De ce mă simt gol deși am totul?

Senzația

Să zicem că e o duminică după-amiază. Ai un serviciu stabil, o casă, oameni care te iubesc, poate chiar vacanța plătită pentru vara viitoare. Stai pe canapea, cu cafeaua în mână, și în piept e un loc gol, ca o cameră din care s-au scos mobilele. Nimic nu doare și nimic nu lipsește, dacă faci lista. Și totuși totul pare puțin stins, ca o fotografie cu culorile scăzute. Te întrebi ce e în neregulă cu tine, că ai tot ce ți-ai dorit și ți-e gol.

De ce mă simt gol, deși am totul?

Golul acesta stă des pe stratul sensului. Cercetarea pe bunăstare desparte două lucruri: starea bună (plăcere, confort, mulțumire) și funcționarea bună (scop, creștere, legături, rost) [1][3]. Poți avea mult din primul și puțin din al doilea; atunci viața arată bine pe hârtie și se simte goală pe dinăuntru. Golul e un semnal de pe stratul spiritului, înțeles laic: sens, liniște, prezență. Spune că o întrebare a rămas fără răspuns: „pentru ce fac toate astea”.

Ce se întâmplă acolo

Două fețe ale bunăstării

Mult timp, cercetarea pe bunăstare a măsurat mai ales două lucruri: cât de mulțumit ești de viață și câte emoții plăcute ai față de cele neplăcute. În 1989, o cercetătoare de la Universitatea din Wisconsin a arătat că aceste măsurători lasă pe dinafară o parte importantă din funcționarea bună: relațiile, autonomia, scopul, creșterea [1]. Pornind de la mai multe teorii psihologice, a propus șase dimensiuni ale bunăstării psihologice [1]:

• acceptarea de sine;
• relațiile bune cu ceilalți;
• autonomia;
• stăpânirea mediului de viață;
• scopul în viață;
• creșterea personală.

Studiul a cuprins 321 de bărbați și femei din trei grupe de vârstă: tineri, adulți de vârstă mijlocie și vârstnici [1]. Autoarea notează că eșantionul era relativ sănătos, educat și fără griji financiare, ceea ce limitează generalizarea [1].

Scopul în viață are o descriere care sună aproape ca opusul golului: omul care stă bine aici „are ținte în viață și un sentiment al direcției” și simte că viața de acum și cea trecută au înțeles [1].

Sensul pe care îl simți și sensul pe care îl cauți

Un chestionar dezvoltat în 2006, folosit azi pe scară largă, măsoară sensul vieții pe două axe [2]. Prima e prezența sensului: sentimentul subiectiv că viața ta are înțeles. A doua e căutarea sensului: cât de mult ești în căutarea lui [2]. Autorii definesc sensul vieții ca înțelesul și importanța pe care le simți în legătură cu propria ființă și existență [2]. Chestionarul are zece afirmații, cinci pentru fiecare axă, și a fost verificat în trei studii [2].

Ce au găsit, în primul studiu:

• Prezența sensului a mers împreună cu mulțumirea de viață, cu o corelație de 0,46, adică o legătură moderată [2].
• A mers împreună cu bucuria (0,49) și cu iubirea (0,40) [2].
• A mers în sens opus cu starea depresivă, măsurată printr-o scală de simptome [2].
• Cele două axe, prezența și căutarea, au fost în mare parte separate: poți simți sens și să cauți în continuare, sau să nu simți și să nu cauți [2].

Pentru golul tău, axele dau o hartă fină. Golul se simte pe axa prezenței: sensul resimțit e scăzut. Căutarea poate fi aprinsă sau stinsă. Când e aprinsă, golul vine cu neliniște și întrebări. Când e stinsă, golul vine cu o liniște plată, „nimic nu mă mai mișcă”.

Lâncezeala: între bine și rău

Un sociolog american a propus un nume pentru starea în care omul are puțină sănătate psihică, în sensul de stare bună și funcționare bună: lâncezeală (în engleză, languishing) [3]. Pe datele unui sondaj național reprezentativ cu 3.032 de adulți americani între 25 și 74 de ani, a clasificat oamenii după starea lor psihică [3]:

• aproximativ 18% înfloreau: stare bună și funcționare bună pe cele mai multe dimensiuni, inclusiv sentimentul că viața are un scop și un sens [3];
• majoritatea, aproape două treimi, erau într-o sănătate psihică moderată [3];
• aproximativ 17% lâncezeau: nivel scăzut la starea bună și nivel scăzut pe cel puțin șase din cele unsprezece scale ale funcționării pozitive [3]; unii dintre ei aveau și o tulburare psihică, iar aproape 10% din eșantion lâncezea fără vreo tulburare [3].

Cei care lâncezeau fără vreo tulburare psihică au spus de aproximativ două ori mai rar decât cei cu o tulburare psihică fără lâncezeală că îi descrie bine faptul că știu ce vor de la viață [3]. Lâncezeala e o stare frecventă și o stare cu semnal clar: viața merge, iar direcția s-a pierdut.

Golul și emoțiile

Golul se simte în piept, dar e greu de arătat cu degetul. Hărțile corporale ale emoțiilor, făcute pe 701 participanți, arată că fiecare emoție are în corp un tipar al ei, raportat pe siluete ca zone cu activitate mai mare sau mai mică [4]. Golul seamănă mai mult cu o activitate scăzută decât cu o durere: pieptul pare mai liniștit decât ar trebui, culorile par mai stinse. De aici expresia pe care o folosesc mulți: „nu simt nimic, deși ar trebui”.

Cum se leagă cu restul

Pe harta Atlasului, golul „deși am totul” leagă două straturi. Spiritul, înțeles laic ca sens, liniște și prezență, e locul de unde vine semnalul. Emoțiile sunt locul unde se simte: bucuria pălește, pieptul se golește. De aceea golul apare atât de des în pauze, duminica după-amiază, în concediu, după o realizare mult așteptată. Cât timp ziua e plină, sarcinile țin locul sensului. Când se opresc, rămâne întrebarea.

Pe Harta senzației, planșa aceasta marchează pieptul, sub stern, și o zonă fără contur, „nicăieri și peste tot”: așa descriu oamenii locul unde e raportată senzația de gol. Bulinele aprinse sunt Spiritul și Emoțiile. Mintea se aprinde și ea, mai slab, prin întrebarea „pentru ce”. Când verifici harta pe tine, uită-te întâi unde simți lipsa: într-un punct anume sau ca o lumină scăzută în tot corpul.

Tradițiile contemplative au descris aceeași stare de mult. În unul dintre textele de bază ale budismului, discursul despre punerea în mișcare a roții învățăturii, nemulțumirea de fond, numită în pali dukkha, include despărțirea de ce iubești și faptul de a nu obține ce îți dorești [5]. Traducătorul în engleză redă cuvântul prin „stres” [5]. Ideea care a trecut în cultura largă e aceea că o nemulțumire de fond poate stărui și când lucrurile merg bine, pentru că ține de felul în care raportăm viața, pe lângă ce avem. Golul de duminică după-amiază seamănă cu ea.

Ce spun cele trei măsurători, una lângă alta:

Ce poți face azi

Pasul de azi durează zece minute și se face cu o foaie și un pix.

1. Scrie sus pe foaie: „Ce mi-ar lipsi dacă ar dispărea?”
2. Pune cronometrul la zece minute și scrie tot ce vine, fără să alegi. Lucruri mari și lucruri mici: un om, o dimineață anume, mirosul din bucătărie, o conversație, mâinile în pământ, un drum spre serviciu.
3. Când se termină timpul, citește lista o singură dată. Subliniază două sau trei rânduri la care pieptul a răspuns, chiar și puțin.
4. Pune foaia undeva unde o vezi mâine.

Exercițiul privește axa prezenței: sensul pe care îl simți. Lista scoate la suprafață ce contează pentru tine acum, sub straturile de obligații. Rândurile subliniate arată unde mai e viață în golul de azi, iar uneori arată și o direcție. Dacă după zece minute foaia e goală, și asta e o informație: notează-ți ziua și încearcă din nou peste o săptămână.

În zilele următoare, alege un singur rând subliniat și dă-i zece minute din zi: suni omul, ieși pe drumul acela, gătești mâncarea aceea. Pasul e mic și reversibil. Observă apoi harta din piept: locul gol rămâne la fel, se strânge sau se umple puțin? Răspunsul îți spune mai mult decât orice teorie despre sens, pentru că vine de pe stratul tău.

Când e de mers la cineva

Golul trecător, din pauze și duminici, face parte din viața multor oameni. Altfel stau lucrurile când nimic nu mai aduce plăcere, nici lucrurile care înainte te bucurau (specialiștii numesc asta anhedonie și o evaluează ei), când golul vine cu tristețe adâncă, cu somn și poftă schimbate, ori cu gânduri că viața n-are rost. Când senzația asta ține de săptămâni și îți mută ziua din loc, harta se citește împreună cu un om: medicul de familie sau un psihoterapeut; planșa rămâne a ta și după. Dacă golul ajunge până la gândul de a-ți face rău, sună acum la 112 și spune exact ce simți.