Senzația
Să zicem că primești o veste care ar trebui să te bucure, și în piept rămâne liniște, ca într-o casă unde s-a oprit frigiderul. Zâmbești, pentru că așa se face, și te uiți la tine ca la un actor care își joacă bine rolul. Seara afli ceva trist despre un om drag și senzația e aceeași: o știi în cap, iar corpul tace. Lucrurile care te ungeau pe suflet, muzica, mâncarea bună, plimbarea de duminică, trec pe lângă tine ca un film fără sonor. Te întrebi dacă ai devenit rece sau dacă ai stricat ceva în tine. Mai ales te sperie că nici frica de asta n-o simți prea tare.
De ce nu simt nimic, deși ar trebui?
Amorțeala emoțională apare des când corpul și mintea au dus mult timp prea mult: oboseală adunată, stres lung, o pierdere sau un șoc. Emoțiile își dau atunci volumul mai încet, ca o siguranță care sare. Uneori semnalele din corp ajung, dar nu primesc nume [5]. Alteori plăcerea pleacă din lucrurile obișnuite [7]. Amorțeala se citește pe straturi: ce simte corpul, ce numești și ce mai are gust pentru tine.
Ce se întâmplă acolo
Emoțiile au o hartă în corp
În 2014, o echipă de cercetători din Finlanda a cerut unor oameni să coloreze pe o siluetă locurile unde simt că activitatea crește sau scade atunci când trăiesc o anumită emoție [3]. Au participat 701 oameni, în cinci experimente, din Europa de Vest și din Asia de Est [3]. Emoțiile au fost provocate prin cuvinte, povești, filme scurte sau expresii ale feței [3]. Fiecare emoție a avut o hartă a ei, iar un program de calculator a putut deosebi hărțile între ele [3]. Autorii propun că simțirea acestor schimbări din corp ajută la nașterea emoției pe care o trăiești conștient [3].
Pentru tine, asta înseamnă ceva simplu: o mare parte din ce numești „a simți” trece prin corp. Când spui „nu simt nimic”, de multe ori corpul trimite semnale mai slabe sau tu le prinzi mai greu. Capacitatea de a citi semnalele din interiorul corpului are un nume, interocepție, și e studiată azi ca punte între corp și sănătatea psihică [4].
Când semnalele vin, dar nu primesc nume
Unii oameni simt ceva, o greutate, o neliniște, un gol, și nu pot spune ce e. Dacă îi întrebi „ce simți?”, răspund „nu știu” sau „sunt bine”. Cercetătorii numesc trăsătura asta alexitimie: dificultatea de a-ți recunoaște și de a-ți descrie propriile emoții [5]. Se măsoară de obicei cu un chestionar dezvoltat în Canada în 1994, Scala de Alexitimie Toronto, cu douăzeci de afirmații [6].
Un studiu din 2016 a urmărit două grupuri: 105 adulți din populația generală și 103 adulți care spuneau că au primit un diagnostic psihiatric [5]. În ambele grupuri, alexitimia a mers împreună cu o citire mai slabă a semnalelor din corp care nu țin de emoții, cum ar fi bătăile inimii [5]. Oamenii cu scoruri mari au simțit și stările emoționale și cele pur corporale ca fiind mai asemănătoare între ele [5]. Autorii au tras concluzia că alexitimia arată mai degrabă o dificultate generală de a citi corpul pe dinăuntru [5].
Alexitimia e o trăsătură, cu grade, prezentă în populația obișnuită. Pe un eșantion de 3.142 de adulți finlandezi între 30 și 64 de ani, urmăriți în 2000 și în 2011, cercetătorii au găsit că greutățile din copilărie au mers împreună cu două fețe ale ei: dificultatea de a-ți identifica emoțiile și gândirea îndreptată spre exterior, spre fapte și sarcini, mai mult decât spre ce se petrece înăuntru [10]. Legăturile au fost diferite la femei și la bărbați [10]. Pentru cine trăiește „nu simt nimic”, partea utilă e aceasta: uneori ceva se simte, iar semnalul trece neobservat și nenumit.
Ce face un nume
Un studiu cu imagistică cerebrală din 2007 a comparat ce se întâmplă în creier când oamenii privesc imagini neplăcute și le numesc emoția, față de alte feluri de a le procesa [11]. Când oamenii au pus emoția în cuvinte, activitatea din amigdală, o zonă implicată în reacțiile emoționale, a scăzut, iar o zonă din partea dreaptă a lobului frontal a devenit mai activă [11]. Autorii numesc procesul etichetarea afectului și îl descriu ca un fel de reglare a emoției care se face aproape de la sine [11][12].
Pentru amorțeală, studiul spune ceva important: cuvântul și senzația lucrează împreună. A numi o stare mică, „încordat”, „gol”, „cald”, „greu”, o face mai ușor de urmărit și de purtat.
Când pleacă plăcerea
O altă formă a lui „nu simt nimic” e pierderea gustului pentru lucrurile care înainte te bucurau. Institutul Național de Sănătate Mintală din Statele Unite pune pierderea interesului sau a plăcerii pentru cele mai multe activități printre semnele principale pe care medicul le urmărește [7]. Contează durata: specialiștii vorbesc de semne prezente cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, de cel puțin două săptămâni [7]. Tot acolo apare și starea „goală”, scrisă de institut între ghilimele [7]. Termenul de specialitate pentru pierderea plăcerii e anhedonie, și rămâne la medic sau la psihoterapeut să-l pună.
Când amorțeala vine după un șoc
După o întâmplare grea, un accident, o pierdere, o perioadă de frică mare, unii oameni trec printr-o vreme în care emoțiile par oprite. Serviciul public de sănătate din Marea Britanie descrie, printre semnele care pot apărea după o traumă, greutatea de a-ți controla emoțiile sau faptul că nu mai trăiești emoții deloc [2]. Tot acolo apare și senzația de a fi deconectat de tine și de lumea din jur [2]. Dacă amorțeala ta a început după un astfel de moment, e un motiv bun să vorbești cu medicul de familie [2].
Când amorțeala vine cu un tratament
Uneori aplatizarea emoțiilor apare după începerea unui tratament pentru starea psihică. Un sondaj din 2017 a strâns relatările pacienților despre așa-numita tocire emoțională la tratamentele antidepresive [13]. Dacă ai început un tratament și simți că emoțiile s-au aplatizat, spune-i medicului care ți l-a dat; doar el poate judeca ce e de schimbat.
Lâncezeala: viața merge, culoarea lipsește
În 2002, un sociolog american a propus o hartă a sănătății psihice cu două capete: înflorirea și lâncezeala [8]. A folosit datele unui studiu național din 1995 pe 3.032 de adulți între 25 și 74 de ani [8]. Cam unul din șase oameni înflorea (17,2%), mai mult de jumătate erau într-o stare de mijloc (56,6%), iar cam unul din opt lâncezea (12,1%) [8]. Lâncezeala descrie omul care își duce zilele cu puțină stare bună și cu puțină funcționare bună: merge la muncă, își face treburile, iar culoarea lipsește. Golul de sens, rudă apropiată a amorțelii, are planșa lui: De ce mă simt gol deși am totul.
Cele cinci forme, una lângă alta:
| Forma | Cum se trăiește | Ce spune cercetarea | Spre cine te uiți |
|---|---|---|---|
| Semnale fără nume | „simt ceva, dar nu știu ce” | alexitimia merge cu o citire mai slabă a corpului [5] | tu, cu cuvinte mici; un psihoterapeut, dacă ține |
| Plăcerea plecată | lucrurile dragi nu mai au gust | semn urmărit de medic când ține de două săptămâni [7] | medicul de familie sau psihoterapeutul |
| După un șoc | emoțiile par oprite, te simți deconectat | semn descris după traume [2] | medicul de familie |
| După un tratament | emoțiile s-au aplatizat | tocirea emoțională e raportată de pacienți [13] | medicul care a dat tratamentul |
| Lâncezeala | viața merge, culoarea lipsește | cam unul din opt adulți, într-un studiu american [8] | tu, pe stratul sensului; un om de încredere |
Cum se leagă cu restul
Pe harta Atlasului, amorțeala are trei straturi aprinse.
Emoțiile sunt locul unde se aude tăcerea. Emoțiile au rostul lor: îți spun ce contează, ce te rănește, ce te atrage. Când tac, ziua devine o listă de sarcini. Dacă tăcerea alternează cu lacrimi care vin din senin, stratul e același, cu volumul pe dos: De ce îmi vine să plâng din nimic.
Corpul e locul de unde pleacă semnalele. Hărțile corporale arată că oamenii își simt emoțiile în locuri precise din corp [3], iar alexitimia merge cu o citire mai slabă a acestor locuri [5]. Oboseala adunată se amestecă și ea cu amorțeala, iar din interior cele două se deosebesc greu. Dacă dormi și tot te trezești stors, planșa despre oboseală leagă cele două straturi: De ce sunt obosit tot timpul, deși dorm.
Spiritul, înțeles laic ca sens, liniște și prezență, e locul unde amorțeala se simte ca lipsă de gust. Tradițiile au cunoscut starea asta. Călugării din deșertul egiptean al secolului al IV-lea vorbeau de acedia, o stare de lehamite și toropeală care îl prindea pe om la mijlocul zilei [9][14]. Evagrie Ponticul, monah care a trăit și a murit acolo, a pus-o printre cele opt gânduri care îl încearcă pe om și a numit-o „cea mai apăsătoare dintre toate” [9][15]. El și contemporanul său Ioan Casian au legat-o de „demonul amiezii” dintr-un psalm [9]. Cercetătorii de azi observă că acedia a fost citită în Evul Mediu ca lene, iar interpreții moderni au apropiat-o de plictis, de lehamite sau de tristețe [9]. Ideea care a rămas: o amorțeală a gustului poate veni peste om și când toate merg, iar oamenii au simțit nevoia să-i dea un nume de acum șaisprezece secole.
Pe Harta senzației, planșa aceasta marchează o zonă fără contur, „nicăieri și peste tot”. Bulinele aprinse sunt Emoțiile, Corpul și Spiritul. Când verifici harta pe tine, întreabă-te întâi unde e tăcerea mai groasă: în piept, în burtă sau în tot corpul, ca o lumină scăzută.
| Stratul | Ce observi | Ce se întâmplă | O întrebare pentru tine |
|---|---|---|---|
| Emoțiile | veștile bune și rele trec la fel | emoțiile își dau volumul mai încet | când am simțit ultima dată ceva clar? |
| Corpul | pieptul și burta par liniștite, mâinile reci sau absente | semnalele din corp ajung slab sau nenumite [3][5] | unde în corp simt totuși ceva, oricât de puțin? |
| Spiritul | ziua n-are gust, lucrurile dragi par departe | o stare cunoscută de tradiții sub numele de acedia [9] | ce mai are gust pentru mine, chiar și puțin? |
| Energia | te simți stors, chiar după somn | oboseala se amestecă cu amorțeala | cât m-am odihnit în ultima lună? |
Planșa hub a Atlasului pune toate straturile pe aceeași pagină: Omul întreg: harta celor șapte straturi.
Ce poți face azi
Pasul de azi durează în total cam zece minute, împărțite în trei opriri de câte un minut și câteva minute seara. Scopul lui e să prinzi semnalele mici care trec acum neobservate.
- Trei opriri. Alege trei momente obișnuite din zi: după cafea, înainte de prânz, când ajungi acasă. La fiecare, stai un minut și caută în corp un singur semnal: căldura mâinilor, greutatea umerilor, felul în care stă burta, aerul din piept. Orice semnal e bun, inclusiv „nimic clar”.
- Un cuvânt. Dă-i semnalului un cuvânt, cât de mic: „cald”, „strâns”, „gol”, „greu”, „liniștit”. Dacă nu vine niciun cuvânt, scrie „nu știu”, și e tot o notă.
- Un lucru mic cu gust. Seara, scrie trei lucruri mărunte din ziua de azi și lângă fiecare pune „da”, „puțin” sau „deloc”, după cât de mult le-ai simțit: gustul ceaiului, o melodie, o voce la telefon.
- Atât. Pune foaia deoparte. Mâine o poți relua sau o poți lăsa.
Pasul e reversibil și merge în ritmul tău. Ce urmărești e harta ta: unde apar semnalele, ce cuvinte vin, care lucruri primesc un „puțin”. Studiul despre etichetarea afectului sugerează că a pune o stare în cuvinte o face mai ușor de purtat [11]. După câteva zile, coloanele cu „puțin” spun ceva despre locurile în care volumul se mai aude.
Când e de mers la cineva
Amorțeala trecătoare, după o perioadă grea sau o lună de oboseală, face parte din viața multor oameni. Altfel stau lucrurile când nimic nu mai are gust, când somnul și pofta de mâncare s-au schimbat, când amorțeala a venit după un șoc sau când te simți deconectat de tine însuți. Tristețea adâncă ce ține de săptămâni, cu pierderea plăcerii, e ceea ce specialiștii numesc depresie și evaluează ei [7]. Când senzația asta ține de săptămâni și îți mută ziua din loc, harta se citește împreună cu un om: medicul de familie sau un psihoterapeut; planșa rămâne a ta și după.
Dacă amorțeala e la propriu, în mâini, în picioare sau pe o parte a feței, mergi direct la medic; dacă apare brusc, sună la 112. Dacă amorțeala ajunge până la gândul că viața n-are rost sau la gândul de a-ți face rău, vorbește azi cu cineva. La pericol imediat sună la 112. Alianța Română de Prevenție a Suicidului are o linie gratuită și confidențială, 0800 801 200, deschisă vineri, sâmbătă și duminică, între 19.00 și 7.00 [1].