De ce simt că nu pot trage aer adânc, deși respir?

Senzația

Să zicem că tragi aer în piept și inspirul se oprește undeva pe la jumătate, ca un sertar care se blochează înainte să se închidă. Respiri, aerul intră, doar că senzația de „gata, am luat destul” nu mai vine. Încerci încă o dată, mai adânc, apoi cu un oftat lung, și tot pare că mai trebuie puțin. Ești la birou, nimic nu te-a speriat, iar asta te neliniștește mai tare. Ajungi să-ți urmărești fiecare respirație, iar ele devin și mai greu de prins.

De ce simt că nu pot respira adânc, deși aerul intră?

Senzația are un nume în medicină: foamea de aer sau inspirul neîmplinit, adică percepția că nu primești destul aer sau că ai nevoie de mai mult. Apare când respirația pe care o face corpul nu se potrivește cu cât cere creierul [2]. Uneori în spate e un tipar de respirație schimbat de stres sau de oboseală [3][5]; alteori e un semn al plămânilor sau al inimii, pe care îl citește doar medicul [1].

Când e de mers la cineva

Lipsa de aer se lămurește întâi la medic, mai ales prima dată. Suni la 112 dacă respiri foarte greu și nu-ți mai ies cuvintele, dacă pieptul e strâns sau apăsat ca de o greutate, dacă durerea pleacă spre brațe, spate, gât sau maxilar, dacă buzele sau pielea se fac vinete, cenușii ori foarte palide, sau dacă apare o confuzie bruscă [1]. Pe pielea închisă la culoare, culoarea se vede mai ușor în palme [1].

Ceri un consult în aceeași zi dacă te sufoci mai tare decât de obicei, dacă tușești cu sânge, dacă ai durere sau umflătură la un picior ori dacă lipsa de aer vine cu palpitații [1]. Mergi la medicul de familie, fără grabă de urgență, dacă senzația se agravează la treburile obișnuite sau când stai întins, dacă ai gleznele umflate ori dacă tușești de trei săptămâni sau mai mult [1]. Astmul, o infecție în piept și fumatul sunt printre cauzele obișnuite ale lipsei de aer, iar unele boli de plămâni și de inimă dau și ele senzația aceasta; de aceea medicul ascultă pieptul înaintea oricărei alte explicații [1].

Când senzația apare brusc, cu o frică foarte mare și cu inima grăbită, poate fi un atac de panică, pe care NHS îl pune și el printre cauzele obișnuite ale lipsei de aer [1]. Pentru că seamănă cu o problemă de inimă sau de plămâni, prima dată se verifică la medic.

Când senzația asta ține de săptămâni și îți mută ziua din loc, harta se citește împreună cu un om: medicul de familie sau un psihoterapeut; planșa rămâne a ta și după. Dacă medicul a exclus o boală și senzația rămâne, un kinetoterapeut care lucrează cu respirația poate fi omul potrivit [5].

Ce se întâmplă acolo

Respirația are două părți care merg de obicei împreună. Una e comanda: trunchiul cerebral, partea creierului de lângă ceafă, stabilește cât aer îi trebuie corpului și trimite semnalul spre mușchii respirației. Cealaltă e răspunsul: plămânii se umplu, pieptul se lărgește, iar senzori din mușchi, din plămâni și din sânge îi raportează creierului ce s-a întâmplat. Când răspunsul ține pasul cu comanda, nu observi nimic.

Societatea Americană de Toracologie, într-o declarație oficială din 2012 semnată de treisprezece specialiști, descrie lipsa de aer (dispneea) ca pe o experiență subiectivă de disconfort la respirație, făcută din senzații diferite între ele, care variază ca intensitate [2]. Prima e efortul: simți că respiratul te costă muncă. A doua e strânsoarea, frecventă când căile respiratorii se îngustează, ca în astm. A treia e foamea de aer, senzația că nu primești destul aer. Autorii explică apariția ei așa: când cererea de aer a creierului crește și respirația nu ține pasul, omul simte foame de aer [2]. Specialiștii numesc dezacordul acesta dintre comandă și răspuns „nepotrivire aferentă”.

Declarația mai spune ceva important pentru cine stă cu senzația: lipsa de aer are și o parte afectivă. Pe lângă cât de tare e, contează cât de neplăcută pare, iar ea poate fi trăită ca o amenințare legată de neliniște, frică sau tristețe [2]. De aici vine cercul cunoscut: inspirul neîmplinit sperie, frica grăbește respirația, iar respirația grăbită se umple și mai greu.

Uneori comanda și răspunsul se dezacordează fără o boală de plămâni. Medicii numesc asta respirație disfuncțională: schimbări de durată în tiparul respirației, care dau lipsă de aer și alte simptome, fără o boală de plămâni sau de inimă pe măsura lor. Richard Boulding și colegii săi, într-o trecere în revistă din 2016, au propus cinci forme [3]. Două se recunosc ușor: oftatul adânc și des, cu o respirație neregulată între oftaturi, și respirația ținută mai ales sus, în piept [3]. Un spital din rețeaua britanică NHS o descrie pentru pacienți ca pe o respirație mai rapidă și mai adâncă decât îi trebuie corpului și trece printre semne strânsoarea în piept, lipsa de aer, palpitațiile, furnicăturile în degete, căscatul și oftatul, gura uscată și foamea de aer [5]. Ca declanșator pune un eveniment emoțional, stresul, o durere sau o boală, cum e astmul [5].

Cât de des apare? Într-un sondaj prin poștă la un cabinet de medicină de familie din Marea Britanie, chestionarul a ajuns la 300 de adulți între 16 și 65 de ani fără astm, iar 69 la sută l-au trimis înapoi. Cam 8 din 100 au avut un scor care sugerează respirație disfuncțională: 14 la sută dintre femei și 2 la sută dintre bărbați. La oamenii cu astm din același cabinet, proporția a fost de 29 la sută [4]. Chestionarul face o triere; autorii scriu că problema poate atinge până la unul din zece oameni [4]. Cifra arată că tiparul e destul de răspândit și că el trece prin medic, pentru că astmul și respirația disfuncțională pot sta împreună.

Cum se leagă cu restul

Pe stratul respirației se petrece tot ce ține de comandă și răspuns. Fiziologii Ikuo Homma și Yuri Masaoka arată că respirația e reglată din trunchiul cerebral pentru nevoile corpului, iar ritmul ei se schimbă odată cu tristețea, bucuria, neliniștea sau frica, prin legăturile cu zonele mai înalte ale creierului, între ele sistemul limbic, unde se prelucrează emoțiile [6]. Partea grăbită a poveștii, aerul care urcă în piept când ziua o ia la fugă, stă în planșa despre respirația scurtă din grabă.

Pe stratul corpului se vede postura. Respirația ținută sus, în piept, e una dintre formele descrise de Boulding [3], iar ea vine adesea la pachet cu umerii trași spre urechi. Planșa despre umerii ridicați și maxilarul încleștat urmărește încordarea aceasta de la gât în jos.

Stratul emoțiilor intră prin partea afectivă a dispneei: neplăcerea, frica de a rămâne fără aer [2]. Iar oftatul care nu ajunge are planșa lui, de ce oftez des, pentru că oftatul des e, la unii oameni, chiar forma pe care o ia senzația [3].

Ce poți face azi

Un pas de cinci minute, după ce medicul a văzut senzația sau dacă ea vine rar, ușor, fără niciunul dintre semnele de urgență: o observi, fără s-o corectezi.

Așază-te pe un scaun, cu tălpile pe podea. Pune palmele pe părțile laterale ale coastelor de jos, cu degetele spre față. Respiră cum respiri de obicei, fără să tragi mai adânc. Urmărește doar unde se mișcă aerul: sub palme, sus în piept sau în umeri. Observă și momentul în care apare senzația de inspir neterminat. Vine la început, la mijloc, după un oftat?

Apoi, peste zi, ia aminte la trei lucruri: în ce poziție erai când a venit senzația (aplecat peste telefon, la volan, în pat), ce făceai cu un sfert de oră înainte și dacă a venit la efort sau în repaus. Seara notezi trei rânduri.

După câteva zile se vede un desen. Dacă senzația vine mai ales în repaus, aplecat, după ședințe, ai ceva concret de discutat. Dacă vine la scări sau te trezește noaptea, foaia ajunge la medic, iar el o va citi.